joi, 21 ianuarie 2010

Gîndul de a pleca

Apasă puţin şi nici nu-l simţi. Apoi creşte intensitatea şi devine din nimic ceva important, ceva care nu-ţi dă pace - e gîndul de a pleca.

Îmi iubesc ţara? La nebunie. Iubesc merele, şi nu bananele. Îmi sunt dragi casuţele vechi, dărăpănate unde locuiesc bătrîneii, care se scoală pe la 5 să dea de mîncare la păsări şi care bolnavi cum sunt ,lucrează pămîntul şi se bucură pentru roada culeasă. Îmi place mirosul de pădure, mirosul de mămăliguţă, mirosul de om român. Îmi place cuibuşorul meu, patul, perna. Chiar la o simplă schimbare de loc, am probleme cu somnul. Nici doctori nu-mi trebuie, doar liniştea care mă înconjoară şi care e uşoară şi proaspătă. Să mă trezesc, scăldată de lumina care-mi trece prin geam şi să sar din pat ca friptă cînd privesc la oră. Să analizez fiecare mărunţiş şi pe urma să spun că-s prostuţă că fac aşa. Să văd acei ochi care mă iubesc, mă ajută, care-mi dau speranţe şi mă protejează. Să fiu ocrotită de tot răul din lume.

Şi dau din braţe, dau din suflet , dau din mine - tot ce pot ca să rămîn aici. Nu simt că am ajuns la capătul puterilor. Forţe mai sunt şi sunt, dar mă întreb: oare sunt folosite raţional, oare lupt pentru un viitor mai bun (Dacă nu pentru mine, măcar pentru copii pe care îi voi avea). Şi atunci devin melancolică. Te ciocneşti de organele de stat, care-ţi caută nod în papură. Vrei o afacere proprie, trebuie bani şi nişte "cumătri" bine plasaţi, care să-ţi fie drept proptea. Vrei să te dezvolţi, trebuie să transpiri prin muncă, şi nici atunci nu ştii dacă-ţi vei atinge ţelul propus.

Mă doare faptul că am aşa gînduri. Şi unde e ţara ta? Şi unde e legea care te ajută? Unde e nivelul de viaţă care creşte? Acolo unde ţi-i bine, nu acolo unde e durere.

6 comentarii:

absolubil spunea...

Alinuş, m-a surprins şi emoţionat textul tău. Multă lume pleacă, dar mai puţin din cei care sunt atât de aproape de neam. Înţeleg că te-ai zbate mai puţin peste hotare ca să poţi avea ceea ce obţii acum cu greu, dar poate şi asta e mai bine. atunci când obţii totul uşor, nu-ţi poţi simţi viaţa cu aceeaşi intensitate şi nu te poţi valorifica aşa cum ai face-o aici. sau, zicea o bloggeriţă, cele mai multe oportunităţi de a face/schimba ceva sunt acolo unde există cele mai multe goluri.

În altă ordine de idei, probleme sunt peste tot, dar noi le cunoaştem cel mai bine pentru că ne place să le acordăm atenţie, pentru că ţara ne e mică, spaţiul personal îngust şi mizeria e prea aproape de noi. Dar mai cred că moldovenii, care au ochiul bine format, ar recunoaşte repede nemerniciile oriunde s-ar afla. Altfel, ia în vizor situaţia moldovenilor care s-au mutat. Vorbeşte nu cu materialişti, ci cu oameni ca tine, care au nevoie de mai mult pentru a considera un trai bun. Cred, da, cred că nici copiii tăi n-o să fie avari, nu-ţi face griji pentru ei. Ş-apoi, ei dacă o să vrea cu certitudine, vor putea să se mute. Nu vreau să te conving de nimic, ci doar să te determin să priveşti din alt punct de vedere. ca să fii sigură de decizia ta, oricare ar fi aceasta.

Alina Timotin spunea...

@absolubil
>:D<
Eu nus ce voi face inca. Dar mi se pare ca tot mai multi si mai multi oameni talentati de la noi contribuie la dezvoltarea societatii prin alte tari. Inca-s optimista, dar voi vedea cit va dura acest "optimism". Trebuiesc niste schimbari bunisoare :)in RM.

absolubil spunea...

fain! hai să facem schimbări. începem cu brainstorming, iar apoi găsim resurse, ce zici?

Alina Timotin spunea...

@absolubil
Sunt curioasa: Eu o/il cunosc pe absolubil?

absolubil spunea...

cred că nu. ceea ce contează puţin în dialogurile virtuale :)

Linda spunea...

Ma regasesc in fiecare cuvintel... si ma zbat intre aceleasi ganduri... intre a ramane sau a pleca...

Mi-ar placea sa nu fiu nevoita sa plec... Mi-ar placea sa raman in coltzisorul meu de rai, alaturi de oamenii pe care ii iubesc...

Nu-mi place politica de la noi, (in)cultura unora, prostia altora...sunt trista sa vad copii cu ochii jinduind dupa o inghetzata, fara ca sa o poata avea, sunt trista sa vad batrani cu ochi tristi, ce stau la coltz de strada si cer un banutz sau o bucata de paine...
... dar iubesc tara asta... iubesc locurile, iubesc traditiile, iubesc oamenii...

Uneori sunt optimista si-mi zic ca imi voi putea crea viitorul aici, uneori sunt atat de dezamagita de barierele de care ma ciocnesc, incat imi vine sa las mainile in jos...

Inca ma mai zbat intre 2 extreme... inca mai rezist, la fel ca si tine, atat cat mai sunt fortze.

Multumesc pentru articol!
Ai un stil de a scrie superb!