marți, 14 septembrie 2010

Copilul

Eu îmi mîngai cainele la 8:00, inainte de a ma porni la lucru si la 21:30, cand vin acasă. Intre 21:30 si 8 el stă afară în frig. Sîmbata si duminica îl mîngai mai mult, dacă nu trebuie să ies să rezolv din problemele ce nu le pot soluţiona în timpul săptămînii de lucru. Totul se rezumă la 5 minute dimineaţa şi tot atîtea seara - pe fugă. Îl hrănesc tot de 2 ori pe zi, dacă nu uit.

Azi cînd am venit, el scîncea. Mă gîndeam că e întuneric şi el e mic. Poate nu mă recunoaşte. Poate se teme. Poate vrea să fie mîngîiat. Stă toată ziua singur. A slăbit un pic cîinele meu. E aşa de frumuşel, dar parcă nu-i ajunge ceva. Nu înţeleg ce.

Îmi linge mîna cu atîta plăcere şi se uită în ochii mei de parcă m-ar înţelege. El ştie că am probleme. Şi totuşi e atît de mic şi nu mă poate ajuta.

Eu nu ştiu ce face el cît eu nu-s acasă. Nu îl văd cum creşte. E trist. Dacă ar vorbi ce mi-ar spune ?!

ALUZIE. COPILUL NU E UN CÎINE. UNII UITĂ CĂ AU COPII ACASĂ.

PS: "Nu am copii, dar am un cîinişor . Nu ştiu ce simt acei care îşi văd copii tot atît de rar cum îl văd eu pe ZuZu . "

Un comentariu:

Un suflet spunea...

Si eu am o catelusa de 8 ani...mi se intampla sa uit de existenta ei :( rusine sa-mi fie.
Desi o tin in casa, sunt zile in care nu "ne vorbim".

Cateii sunt inteligenti, ne inteleg si ne iarta greselile.